Nicolae Manolescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor

 

„Strămoşii sînt rari, descendenţii sînt obişnuiţi“, scrie Richard Dawkins în cartea sa intitulată Un rîu numit Eden. Raritatea îi face fascinanţi pe strămoşi şi explică dorinţa descendenţilor de a-i descoperi.

nicolae_manolescu.jpg
Nicolae Manolescu

 

Strămoşii mei paterni au fost crescători de oi din Mărginimea Sibiului. Radu Petrescu mi-a arătat cîndva o culegere de poezie populară din secolul XIX alcătuită de doi fraţi ciobani care purtau numele tatălui meu. Apolzanii se trag din Apold, o comună sibiană, la nord de Sibiel, satul în care Petru Apolzan, tatăl meu, s-a născut în 1900, al doilea copil din unsprezece, cîţi au avut împreună Nicolae Apolzan şi Ana Crăciun, soră a mamei lui Andrei Oţetea, cunoscutul istoric. Un văr al tatei a fost soţul surorii lui O. Goga. Am copilărit, în vacanţe, la Sibiel, unde ne-a prins în toamna lui 1944 invazia trupelor sovietice, ocazie cu care am auzit prima oară vorbindu-se ruseşte. Tatăl meu a fost crescut de nişte rude bogate, oieri şi ei, în satul oltenesc Rotunda, de unde a ajuns bursier la Normala din Cîmpulung Muscel, cam în imprejurările pe care le va relata Marin Preda, o generaţie mai tîrziu. A absolvit Literele şi Filosofia, a fost profesor la Cernăuţi şi la Rm. Vîlcea. La Rîmnicu Vîlcea a cunoscut-o pe mama. S-au căsătorit în 1938. Deşi n-a făcut niciodată politică, a fost arestat în 1952 şi a trecut pe la Canal şi Borzeşti. A fost apoi profesor de română (filosofia a trebuit s-o uite) pînă cînd s-a pensionat în 1965. A murit în 1986, convins că regimul comunist este veşnic. Mama, Sabina Manolescu, s-a născut în 1909 (împlineşte 96 de ani cînd scriu aceste rînduri), dintr-o familie de mici boieri şi tîrgoveţi olteni, risipită prin Vîlcea şi Argeş, Dobricenii, Măldăreştii, Iancoveştii şi Şuicenii. Un străbunic al mamei a fost rănit la Rahova. Un unchi a fost ministru de război. Tatăl mamei, orginar din Găieşti, a fost avocat şi m-a înfiat în 1953, ca să pot intra la liceu, pe cînd mama şi tata erau arestaţi. Port de atunci numele de fată al mamei. Bunicul meu matern era rudă cu Tzigara-Samurcaş şi, prin alianţă, cu Suchianu şi Ralea. Am aflat tîrziu că prietenul lui cel mai bun a fost Ion Petrovici, elevul lui Maiorescu şi ministrul de mai apoi.

M-am născut la 27 noiembrie 1939, la Rîmnicu Vîlcea, făcînd şcoala la Sibiu şi Rîmnicu Vîlcea iar facultatea la Bucureşti. Am fost exmatriculat în 1958, pentru un an, am fost şomer un an, în 1962, iar din 1963 am urcat treptele universitare (pe una am stat şi un sfert de veac), devenind profesor şi doctor în litere, ceea ce sînt şi azi. I-am avut profesori pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Al Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Byck, E. Papu şi pe alţii. Cariera literară am început-o în 1962, cînd G. Ivaşcu, acela care m-a adus la facultate ca preparator şi mi-a încredinţat cronica literară a „Contemporanului“ în 1962, m-a încurajat să scriu critică, omorîndu-l pe romancierul care mă credeam a fi. Am publicat cronică, săptămînă de săptămînă, 32 de ani, la „Contemporanul“ şi la „România literară“. Din 1990, am devenit director al „României literare“ şi editorialistul ei. Din 2005, am fost ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Sînt membru corespondent al Academiei Române. Am fost preşedinte al Partidului Alianţei Civice şi senator din partea lui, membru în zeci de comitete şi comiţii, precum personajul lui Caragiale.

Am publicat, pe lîngă sute de cronici şi articole rămase în volume (o mică parte, în „Lista lui Manolescu“, 3 volume, la Editura Aula din Braşov), şi un număr de cărţi cum ar fi „Teme“ (7 volume), „Lecturi infidele“ (1966), „Metamorfozele poeziei“ (1968), „Contradicţia lui Maiorescu“ (1970), „Introducere în opera lui Odobescu“ (1976), „Arca lui Noe“, 3 volume (1981–1989), „Istoria critică a literaturii române“, vol. 1 (1990), „Poeţi romantici“ (1999) etc. Am primit toate premiile posibile, în genul meu, ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Uniunii Scriitorilor din România, Academiei, Asociaţiei Editorilor, ale unor reviste culturale, ale ASPRO etc.

Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România nu mi-a fost greu să renunţ la orice premiu mi s-ar oferi pe durata mandatului meu, cu excepţia Premiului Nobel, fireşte. Sînt Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres conferit de Guvernul Francez. Preşedinţia României mi-a decernat Ordinul Serviciul Credincios în rang de Mare Cruce. Ar fi fastidios să continui.